În linii mari:

Maramureșul este ultimul bastion al sacralității din România.

Dacă ai decis că trebuie să vizitezi acest loc magnific, îți prezentăm 3 zone încărcate cu o energie pură.

Aceste zone sunt de-a dreptul fascinante și lucruri, parcă desprinse dintr-o altă eră, te vor încărca cu energie pozitivă.

Maramureșul este un loc fascinant. Acolo încă se îmbină tradiția strămoșilor noștri cu tehnologia și uneori viața modernă. Atunci când te gândești la Maramureș, imediat îți vine în minte Cimitirul de la Săpânța, dar și locuri încărcate cu o energie aparte.

O energie pur românească, care a fost transmisă din generație în generație, până în ziua de astăzi, ca să ne bucurăm noi de ea.

Cimitirul din Săpânța, ultimul anotimp

Maramureșul

Pentru maramureșeni lemnul înseamnă viață. Casele, bisericile, uneltele și nu în ultimul rând, crucile sunt realizate din lemn. În anul 1935, Stan Ioan Pătraș a cioplit primul vers al unui epitaf pe cruce. Din acel moment, viața săpânțenilor a intrat în nemurire fiind imortalizată cu dalta, pe lemnul crucilor.

Cimitirul din Săpânța este o carte a vieții. Pătraș a făcut ceea ce altcineva în lume nu a mai reușit. Cimitirul este un spectacol de culoare, vesel. Poate că toate acestea vin de la daci. În concepția populară românească, moartea este ultimul anotimp, iarna vieții.

La încetarea din viață a unui român, se trag clopotele de trei ori pe zi. Membrii familiei poartă haine negre. Femeile au părul despletit, bărbații sunt nebărbieriți. Mortul este așezat într-un sicriu, I se închid ochii pentru a nu vedea jalea din jur, oglinzile se întorc cu fața la perete.

Pentru că moartea este o amenințare universală, în jurul acesteia au fost create multe superstiții. Pe teritoriul Spaniei a fost descoperit un mormânt care are o vechime de 350000 de ani. Oamenii din acea perioadă aveau concepția despre viața de apoi, considerând că mortul avea nevoie de obiectele lui.

Srămoșii noştri considerau că mortul trebuia să aibă haine noi. Spiritele rele nu îl mai recunoșteau, lăsându-l să treacă în lumea de dincolo. În urmă cu aproape 4000 de ani, în Asia, cadavrele erau considerate malefice și ca urmare erau distruse. Cei care realizau acest lucru trăiau în afara comunităților și nu trebuiau să aibă contact cu restul populaţiei.

Corpul neînsuflețit era spălat cu urina unui taur alb. În cazul în care un membru al familiei atingea cadavrul, acesta trebuia să se purifice într-o baie de urină și să soarbă din ea pentru a se purifica. Cadavrele erau așezate pe movile pentru a fi devorate de vulturi.

Indienii din America de Nord uscau cadavrele și le ridicau în copaci, pentru a permite naturii să le descompună. Vikingii aveau un ritual al înmormântării care includea incinerarea corăbiilor, cailor și a familiei.

Romanii aveau obiceiul ca cel mai bătrân membru al familiei să stea lângă cadavru pentru a inhala ultima suflare a mortului. Perșii, sirienii și babilonienii păstrau cadavrele în ceară sau miere. Haitienii își afumau morții și îi atârnau pe pereții casei.

Muntele Sfânt al Maramureșului

Maramureșul

Sunt multe locuri în țară încărcate de energii benefice, despre care însă puține lucruri se știu. În jurul lor colcăie legendele despre minuni înfăptuite demult și despre altele care încă se întâmplă.

Un astfel de teritoriu magic este cel cunoscut în popor drept Muntele Șatrei sau Muntele Sfânt al Maramureșului, pe care sunt ridicate o mănăstire și un schit, cel din urmă – ca și Athosul grecesc – interzis femeilor.

Că te afli dinaintea unui loc unde se făptuiesc miracole înțelegi încă de cum intri în depresiunea Lăpușului și vezi Muntele Șatrei, cu forma lui perfectă de trunchi de piramidă. Unii cred că nu e o formă naturală, ci că a fost zidit de mână de om sau de îngeri, mai ales că este aceeași, ori din care parte l-ai privi. Geologii te vor asigura însă că este vorba despre o formațiune geologică de origine vulcanică.

Potrivit unor legende locale, pe Muntele Șatrei, la locul numit și acum „Șatra Pintii”, și-ar fi avut sălașul celebrul haiduc Pintea Viteazul și ortacii lui. Fiu de nobil, Pintea se răscoală împotriva stăpânirii și luptă pentru drepturile oamenilor din Maramureș. Pe Muntele Șatrei, numele lui îl primesc și Izvorul Pintii și Fântâna Pintii, lângă cel dintâi ridicându-se Mănăstirea Șatra, iar lângă a doua, Schitul Șatra (sau Șătrița). Izvorul Pintii este însă doar unul dintre cele cu puteri tămăduitoare de pe Șatra. Practic, dacă e să dăm crezare legendelor, fiecare firicel de apă care coboară pe pantele muntelui are puteri binefăcătoare. Despre Fântâna lui Pintea, se zice că în anumite zile din an „apa se făcea cum este untul” și că atunci avea puterea să vindece orice boală aceluia care se ungea cu ea.

După cum spun legendele şi baladele populare locale, haiducul Pintea Viteazul era născut în Măgoaja, în Maramureș. Grigore Pintea, fiul lui Cupşa Pintea şi al Mălinei s-a născut într-o famile de nobili, una dintre rudele lui fiind acel Ioan Cupşa, care în 1681, ctitorind mânăstirea Nicula din județul Cluj, a dăruit călugărilor celebra icoană a Maicii Domnului care plânge.

În partea sudică a formațiunii geologice trapezoidale, se află Peștera Pintii. De natură tectonică, peștera a fost însă mult lăgită și făcută funcțională de către om, cu mult înainte de timpul viețuirii lui Pintea acolo. Peștera este lungă de vreo 9-10 m, cu nișe laterale, care au fost folosite probabil ca dormitoare. Unii cred că pe Muntele Sfânt din Țara Lăpușului ar fi sălășluit cândva niște sihaștri, care s-au adăpostit în această peșteră. Alții spun că încă în vremea dacilor liberi aici se adăposteau sacerdoții lor.

Legendele referitoare la Pintea și haiducii lui spun însă altceva. Aceștia, furau de la bogați și dau săracilor, dar se pare că nu toate câte au fost adunate au apucat a fi dăruite, înainte de extincția lor. O bună parte a comorilor lua de la bogătași fusese pusă la păstrare în Peștera Pintii, într-un loc așa de bine ascuns, că nici până în ziua de azi nu a fost găsit. Unii spun că locul secret din peșteră, cel unde se află banii și aurul, se deschide o singură dată în an, în noaptea de Înviere, dar cine a intrat acolo nu a mai ieșit niciodată.

Chiar dacă locul poartă de sute de ani numele de „Muntele Sfânt”, mănăstirea și schitul sunt de dată recentă. Mănăstirea Șatra a fost ridicată de preotul Ioan Cozma la începutul anilor 90. Pe locul acela, însă, în secolul al XVIII-lea fusese o mănăstire de călugări, care a fost bombardată de armata lui Bukow, o dată cu alte mănăstiri din Maramureș și Ardeal.

Cea de acum a fost ridcată însă în urma unor viziuni. Se zice că Episcopul Calinic al Argeșului trecuse pe acolo și promisese că va înălța mănăstire, dar nefăcându-se nimic, începuse a visa noapte de noapte că se ridică din patul lui și pleacă în zbor spre Muntele Șatrei, undă construiește mănăstirea cu zid de cetate.

Au fost însă și alte vise prevestitoare, FilipTeodor din Stoiceni, pe când era prizonier în Siberia, visase că se va întoarce la Șatra, unde se va ridica o mănăstire, iar o femeie din același sat, pe numele său Anica, visase chiar înainte de a muri și a spus neamurilor ei că în curând se va înălța o mănăstire pe Muntele Sfânt, în vis apărându-i chiar și preotul-constructor Ioan Cozma.

Schitul Șatra lui Pintea are un statut aparte. Aici este strict interzis accesul femeilor sub jurământ și blestem, fiind respectate regulile de pe Muntele Athos, care permit doar accesul bărbaților în locurile sfinte.

Mănăstirea Moisei

Maramureșul

Mănăstirea Moisei, Maramureș, are o vechime de peste 400 de ani. Mănăstirea nu respectă tradiția ortodoxă românească a existenței unui cimitir în apropiere, unde să fie îngropați monahii. Mănăstirea a fost pentru prima dată atestată documentar în anul 1599. Mănăstirea a fost construită pentru sihaștrii din munți, de către o familie, în memoria fiului lor, Grigore.

Fiul familiei plecase spre Moldova să-și găsească o soție, însă nu s-a mai întors niciodată în Moisei. Grigore s-a oprit la Putna și s-a călugărit. Părinții lui Grigore, în timp ce se aflau pe un câmp, la strâns fân, au auzit sunetul unui clopot care venea din pământ. Au hotărât să ridice o mănăstire pe acel loc, în memoria fiului lor, pe care îl credeau mort.

După ce mănăstirea a fost ridicată, Grigore a fost trimis de starețul de la Putna, în Maramureș, după ajutoare. Grogore ajunge și la Moisei, unde înnoptează chiar în casa părintească. Tatăl său murise, iar mama sa fiind foarte bolnavă și bătrână, nu îi spune cine este. Mama îl recunoaște după un semn din naștere pe care-l avea pe gât.

Grigore a rămas la Moisei, unde a luat în grijă mănăstirea. Timp de 100 de ani, mănăstirea a fost în subordinea Mănăstirii Putna.

Mănăstirea nu are un cimitir pentru monahi. În zonă există tradiția ca după moarte, monahii să fie înveliți în coajă de copac și îngropați, fără sicriu, pe câmp, fără ca mormântul să fie marcat.

Oblăduirea Putnei a fost salvarea Mănăstirii Moisei. Din acest motiv nu a distrus-o generalul Bucow. Este singura mănăstire ortodoxă din Maramureș care a rămas în picioare. Odată cu catolicizarea Ardealului, mănăstirile ortodoxe au fost închise sau distruse. În anul 1958, a fost dat un decret de către regimul comunist de închidere a mănăstirilor. Pentru a fi salvată, a fost transformată în parohie.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.